Tarziu in noapte...

Cu siguranta ti s-a intamplat si tie, macar o data in viata. Daca nu inca, se va petrece candva, undeva si poate nu iti vei da seama. Nu mai stiu cum e cel mai bine ca unele lucruri sa se petreaca: fara sa iti dai catusi de putin seama sau sa le traiesti din plin si sa traiesti si urmarile.
Au fost vorbe, fapte si sentimente pe care le-am trait candva, fara sa imi dau seama cat de mult ma pot afecta azi. Ca defapt, tot ceea ce azi sunt eu, sunt defapt o proiectie a trecutului meu. Nu a fost un fapt, fie el cat de mic, care sa nu isi puna amprenta asupra mea, azi. Pe unele incerc sa le descopar, pe altele le stiu prea bine si in lumina slaba a trecutului le descifrez si incerc de dragul prezentului si a viitorului sa le ambalez frumos si sa le vand. Dar, cui sa le vand? Mie??? E ca si cum mi-as vinde mie minciuni. Cum pot sa spun ca un fapt care ma durut enorm, o rana deschisa, plina de puroi, este invisibila pentru mine?? Si atunci ce sa fac? Cui sa le vand? Cui sa le dau macar de gratis?
Tot ceea ce mi s-a intamplat mie, s-a petrecut cu un scop si pentru un scop. Dar, care este scopul? Eu stiu ca nu tot ceea ce fac este corect, bun, moral, semnificativ, dar le fac pentru ca unele lucruri din trecut ma determina sa le fac. Eu sunt constienta de acest lucru. Altii poate nu. Si poate fac ceea ce fac, tot asa pentru ca unele lucruri din trecut ii determina, dar nu realizeaza acest fapt. Cine este mai fericit? Eu sau ei? Eu sunt mandra.Dar nu neaparat fericita. Si nefericita in total. Sunt fericita de ceea ce am, dar nu de ceea ce imi doresc. Ma las inconjurata in fiecare zi de fel de fel de vorbe, imagini, sunete sau oameni. Si nu am nevoie de ei sau de ele.
Am senzatia ca as face fata unui oras mare, aglomerat si necunoscut, dar fara sa vreau nu stiu daca asta imi doresc. As face fata unui job stresant, plin de sarcini, dar din nou nu stiu daca asta ma face fericita si daca asta e defapt ceea ce imi lipseste.
Imi dau seama ca ceea ce imi lipseste este timpul. Sa am timp frumos, o zi cu soare, undeva la munte, cu o carte in poala, la umbra unui copac, cu cei dragi si putini mie, cu un pix si o foaie in mana. De o seara tarzie, langa teracota, inca semineu nu am, ascultand lemnele cum trosnesc, simtind pe obraz caldura de la teracota, privind pe geam fulgii de zapada cum se astern pe pamantul rece, sa ascult o muzica faina si sa scriu prostii. Si atunci, incep sa ma gandesc....abia astept sa treaca astea doua zile, sa vina sfarsitul de saptamana, sa merg la munte, sa stau in liniste. Deci, chiar eu vreau sa treaca timpul mai repede, si tot eu vreau sa am mai mult timp. Ma minunez cat de repede trece o zi, doua, trei sau chiar o luna si un an.
Dar, nu eu vreau ca timpul sa treaca. Si acum eu vreau ca timpul sa stea.

Eu vreau ca timpul sa treaca atunci cand sunt la servici, cand sunt intr-o companie neplacuta, cand stau si ascult prostii, cand asist la scene de ipocrizie, cand fac ceea ce nu imi place, dar trebuie sa fac. Inca trebuie sa fac.
Eu vreau sa stea timpul atunci cand sunt acasa cu cei dragi, cand ma joc cu iubitul meu de boxer, Abbyta si astept pe viitoarea boxerita in familie, cand vad un film bun si beau un vin alb, demi-dulce si mananc un chips, cand rad, cand scriu, cand ascult muzica, cand fac tot ceea ce iubesc sa fac si trebuie sa fac pentru ca imi place ceea ce fac.


Putem face in viata doar ceea ce ne place? Numai ceea ce ne place?