Credinta...

Nu mă pot adapta în lumea mea. Nu pot fi modernă, îmbălsămată cu activităţi moderne, ticuri şi gesturi moderne, comunicare şi limbaj modern. Nu sunt eu de lumea asta. Şi atunci, caut mereu răspunsuri. De ce nu mă pot adapta, de ce nu mă pot conforma şi mult mai important: sunt oare eu de vină sau lumea în care trăiesc?
Tocmai din acest motiv, eu, scriu mereu de lumea modernă, pe care o numesc falsă, ipocrită şi superficială. Şi cred că e de bine. Încă nu pot să scriu de altceva şi nu ştiu despre ce voi scrie când mă voi adapta sau când mă voi urî de lumea mea.
Vine Crăciunul! De aici, a început totul în mintea mea. Am scris un articol pe blog-ul personal, privind spiritul Crăciunului. Fără întârziere, am primit şi un comentariu: "Frumoasă-i perioada sărbătorilor. Frumoase-s obiceiurile, însă pentru mulţi...triste-s vremurile!" Pur adevărat. Dar esenţa gândirii mele nu a fost pătrunsă. Fericirea e relativă şi fericirea ne-o construim noi, în funcţie de necesităţi, nevoi şi alte dorinţe. Şi de aici, o întreagă poveste.
Omul e trup şi suflet! Fericirea poate atinge atât trupul cât şi sufletul. Dar durată fericirii acestor două compartimente este diferită. Fericirea trupului e de o durată mult prea scurtă, că să te poţi bucură o viaţă de ea. Fericirea trupească este idealul vieţii moderne. Văd zi de zi, doamne şi domni preocupaţi de aspectul fizic, de modul în care îşi pendulează acest trup, această carcasă a sufletului, a ceea ce noi suntem de fapt, preocupaţi de cum să-l împodobească să arate mult mai bine şi prin urmare ajung inevitabil, în lumea ipocriziei. Văd zi de zi, aceşti oameni care consideră că puterea fizică e primordială şi esenţială şi mult mai dramatic, ajunge un model de viaţă, demn de urmat de tinerii societăţii noastre. Credinţa lor nu e efemeră, credinţa lor e una falsă, iar fericirea lor va dispărea în câţiva ani. Puterea fizică ne izbeşte, ne frustrează, ne schimbă pe noi ca şi fiinţe umane, dar nu poate schimba o lumea întreagă. Prea puţini mai cred astăzi în puterea CUVÂNTULUI. Un cuvânt poate schimbă ordinea firească a lucrurilor, poate paraliza o lume, poate să devină o putere de necontrolat. Dar cine mai vrea astăzi să lupte prin CUVÂNT? Lumea vrea să lupte prin ceea ce este la suprafaţă, să se folosească de acest atuu şi nu de puterea minţii. Prea puţini sunt cei care vor să-şi îmbogăţească acest suflet, acest spaţiu care găzduieşte esenţa vieţii noastre.

Şi de aici, să revenim la comentariul nostru. Frumoasă e perioada Sărbătorilor, frumos e şi Crăciunul, dar sunt triste vremurile. Din ce punct de vedere??? Din punctul de vedere al trupului, normal. Şi mai detaliat, din cauza crizei economice. Pentru că această criză nu ne mai permite să gravităm printre raioane şi să cumpărăm de toate şi pentru toţi, nu ne mai permite să ne schimbăm întreaga garderobă pentru Crăciun, nu ne mai permite să continuăm şirul ipocriziei. Ea ne face să ne întoarcem cu faţa spre cealaltă credinţă: a sufletului. Suntem goi! Sufletele noastre sunt triste pentru că nu pot satisface trupul. Oare nu e deja satisfăcut acest trup? Oare nu are el cu ce să fie îmbrăcat, hrănit, purtat? Are!!! Dar vrem mai mult! Şi devenim hapsâni, iar faţă de sufletul nostru devenim avari. Şi mă întreb atunci, de unde vine fericirea? Din trup sau din suflet?
Fericirea trupească a fost umbrită de criza economică şi ne-a mai rămas doar sufletul. Şi ne simţim nedreptăţiţi, singuri, într-o lume plină de alte suflete singure şi goale. Pentru că ne lipseşte CREDINŢA. Credinţa sufeltului nostru, credinţa în noi înşine şi mai important credinţa în Dumnezeu. Eu L-am pierdut în anii facultăţii, atunci când mi s-a indus ideea eronată că noi, tinerii suntem o putere. Că noi vom conduce lumea, că vom avea cariere de succes, casele dorite, familii fericite, că noi suntem viitorul acestei lumi. Ce suntem noi astăzi? Şomeri cu diplome! Tineri fără o meserie, fără un viitor, fără conduită morală, fără un statut şi fără credinţă! Am început să-L caut şi încă nu L-am găsit. Dar, ştiu că Îl voi găsi. Deja Îl simt în suflet, uşor, dar simt că e acolo. Şi pot să spun acum, în lumea asta mare şi tristă: EU NU SUNT SINGURĂ ! Am fost! Mi-am îndreptat privirea spre El. L-am rugat să mă ajute să mă găsesc, să mă regăsesc. Mi-a dat o palmă apoi mă luat în braţele lui. Mi-a pus o carte în mână şi m-a pus să o citesc . Acolo, printre rânduri, m-am regăsit şi acolo sunt multe oi rătăcite. Am rătăcit prin lumea asta mare, uitând de sufletul care îmi este dat. E important să avem grijă de trupul nostru, deoarece, el e carcasă sufletului nostru. Şi doar atât.
Nu vremurile sunt triste ci sufletul gol al omului, e trist şi singur. În lumea asta mare sunt oameni necăjiţi, care nu au ce să pună pe masă la propriu, nu au cu ce să îşi acopere trupul şi mor de frig, pe străzi întunecate, sunt mame care îşi plâng copii morţi, sunt copii care îşi plâng părinţii. Iar ei, poate au statut şi un venit, dar se simt săraci. Săraci se simt în suflet, pentru că au rămas singuri.
Spiritul Crăciunului nu e legat de cadourile primite, de valoarea lor financiară, de tipul de salam pe care l-ai pus pe masă şi de câte prăjituri ai făcut. E legat de bucuria interioară, de modul şi capaitatea de a simţi această sărbătoare cu sufletul. De a întoarce privirea spre Dumnezeu şi ai mulţumi că suntem oameni, că ne-a dat puterea de a gândi, că ne-a dat un suflet unde să adunăm trăiri şi sentimente, că ne-a adunat pe toţi la o masă, că încă mai avem părinţii lângă noi, că nu suntem singuri.
E primul an când nu vreau un cadou. Ce să primesc? O altă pereche de cercei, o altă bluză, o altă carte şi mai am vreo sută pe care încă nu le-am citit, o altă maşină, o altă geantă, un alt mixer??? Am de toate! Şi dacă aş vrea, aş putea să-mi doresc mai multe, de alte feluri şi alte tipuri. Eu vreau să-i mulţumesc Lui, în acest an, că L-am găsit, puţin, dar L-am găsit. Găsindu-l pe el, m-am găsit pe mine şi valoarile sufletului meu. Vreau să-i mulţumesc că mi-a dat ceea ce îmi doream din copilărie: "Nu vreau nimic ce ţine de bani, vreau o familie a mea, pe care nu am avut niciodată!" Şi el mi-a dat-o, de şapte ani, de un an oficializată, dar eu nu o vedeam, fiind prea ocupată cu altele. Dar, El mă făcut mă uit sufletul meu, cine sunt şi ce am: dragoste, respect, devotament, susţinere, încredere, credinţă, speranţă!
Câţi ştiu unde le este sufletul? Câţi ştiu ce au? Câţi s-au gândit cu adevărat la valoare vieţii? Triste nu-s vremurile...trist e sufletul lipsit de credinţă al omului.


Iar de Crăciun, vă recomand o carte plină de valori morale, sensibilităţi, o carte despre regăsire. Dan Puric- Cine suntem.

SĂRBĂTORI FERICITE ALĂTURI DE SUFLETUL VOSTRU!

Ce zici maica?????

De la inceput, sa fie foarte clar, nu stiu ce reprezinta cele de mai jos si cate persoane se incadreaza acolo. Dar sunt sigura ca, aici, vorbim de o turma. Aceasta turma, pentru mine este nula, asta in primul rand, iar, mai apoi reprezentata de: tampiti, idioti, debil mintali, falsi, ipocriti sau in cel mai bland caz, cei indemnati de conjuncturi.
Discutia mea s-a petrecut acum cateva saptamani, recunosc, m-a marcat si tocmai de aceea, am asteptat momentul potrivit, sa pot actiona intr-un fel. Am stat, am ascultat, mi-am simtit sangele prin vene cum se zbatea; aceeasi senzatie ca si atunci cand, imi dau seama ca am de a face cu un debil mintal. Hai sa nu o lungim si sa anuntam subiectul de astazi.
VALOAREA DIPLOMEI DE FACULTATE!!!!

Facultatea nu mai e ceva facultativ, astazi. E ceva pur obligatoriu. Fara facultate esti un nimeni, nu valorezi nimic, nici macar in fata bunicilor, care nici nu stiu ce inseamna mai exact facultate. Facultate face azi tot prostul, asa pe romaneste, pentru ca azi sunt ofuscata, rauuuu de tot. Are mamica si taticu bani, se muta odrasla la judet, isi ia apartament in chirie, cu alti cativa debil mintali cu parinti debil mintali, se inscrie la ceva ce suna bine si este de viitor, merge si isi ia orarul, mai cunoaste trei colegi, de la care sa isi ia cursuri, apoi incepe distractia. Mai trece o luna, doua, trei si vine sesiunea. Mai luam un examen, celelalte sunt grele si profesorul e aspru, rau de tot, mai o restanta, dar creditele le plateste mamica si taticu' si merge odrasla mai departe.
Termina fraierul facultatea si da piept cu realitatea. Nu te ia nici dracu la el in companie. Pai de ce maica???? Ca doar am diploma, deci am valoare.
Pai, printre principalele motive am putea enumera: parintii inconstienti, invatamantul de tot mai proasta calitate, tampitul care s-a inscris la ceva ce suna bine.
Pai maica, daca nu te duci la facultate, ma faci de rusine in tot blocul. Pai si copilul vecinei s-a inscris la facultate si toti colegii tai se inscriu, numai tu nu? Pai, fara facultate ce te faci maica? Nu ai valoare! Dar maica, te gandesti cati bani irosesti, arunci pe fereastra, in trei ani si din asta, ala micu' si negru, nu se alege nimic. Mai trec trei ani si vine si zice: da-mi mama niste bani de suc. Ca am valoare!
Pai maica, facultate insemna facultativ. Adica, este un lucru, cat de simplu, care iti place, te duci, il studiezi, il aprofundezi, cercetezi, citesti suplimentar, te implici in proiecte si cercetari si toate astea, pe langa amaratele de cursuri de la facultate. Asta inseamna, pe scurt, facultatea. Nu te inscrii acolo, unde, numele este pompos si siropos si da bine, pe viitor.
Pai maica, invatamantul nostru e la pamant. Eu nu vorbesc de politica. Eu vorbesc din perspectiva unui om simplu, amator prin viata. Am biletul la spectacolul vietii mele si a voastre si profit de el. Cand altii nu au banci pe care sa invete, cand altii nu au cladiri si conditii necesare si normale, cand in sate nu sunt scoli si aici ma refer la cladirea in sine, cand alti copii care doresc sa invete, nu pot,pentru ca nu au pe ce sa scrie, cand nu au cu ce sa scrie sau nu are cine sa-i invete, altii construiesc facultatea de Diplome de valoare, Diplome de someri inteligenti( in diploma doar). S-a investit in invatamantul superior enorm, enorm, enorm. Si altii nu au cum, unde, cu cine sa invete!!!

E trist! E dureros! E frustrant! E derizoriu! E tampit! E drama!

Asta e parerea mea! Si atunci, cand mai auzi pe unul, ca vine si iti spune: Eu m-am inscris anul acesta la facultate, sa am o diploma. M-am inscris la X facultate, ca doar da bine, se cauta si se castiga bine. E doar de fatada, da, recunosc, dar da bine; altfel te vede lumea, altfel te angajeaza cineva.
Apoi, mai vine unul altul si iti spune, ca s-a inscris la un curs de perfctionare. Pai maica, eu stau intr-un oras mic, cu aproximativ 35000 de mii de locuitori si aici sunt cam 5000 de coafeze, alte 2000 de manichiuriste, 1000 de cosmeticiene, 2500 de asistente medicale, si inca multe alte meserii, cu diplome de valoare. Toate stau, platesc chirii si nu au ce sa munceasca. Toti termina facultatea, dar nu sunt, frate, atatea locuri de munca pentru inteligenti.
Nu toata lumea e facuta pentru scoala. Nu toata lumea trebuie sa ia 15 examene si sa aiba o diploma in dulap si sa fie someri. De ce sa nu iti iei un job, de la inceput, sa prinzi experienta, sa inveti practic ceva si sa realizezi ceva in viata? Ceva ce sa iti placa. Sa nu imi spuna mie cineva, ca toti cei care fac facultate, stiu un sfert din ceea ce au studiat. Stiu cum se numeste facultatea, ce vor iesi de acolo si cam atat.
Treziti-va! Aceasta criza a facut dreptate! Pe de o parte! Nu se mai dau credite, asa cu una, cu doua; stai frate, sa vedem te incadrezi, poti sa platesti sau peste doi ani ti se ia casa, masa, masina, catelul. Apoi, stai frate, ca din 100000 de oameni, cam 100010 fac facultate. Deci cine mai face si munca obisnuita, nu neaparat munca de joc. Atata timp, cat faci ceea ce iti place, e ok. Mama are o vorba: Daca vrei sa te faci croitoreasa( nu ca aceasta munca ar fi una nasoala), atunci sa fii cea mai buna. Fii cel mai bun in ceea ce faci, fa ceea ce faci din placere si nu pentru ca e de viitor, sau te vede lumea bine.
Ironia sortii, sa zicem asa, dar, eu nu ma incadrez personal acolo, e ca si eu am facut o facultate. Mereu am fost credula. Asa ca, am vrut sa vad cat de mult se fraiereste in aceasta lume. De asemenea, consider ca un cuvant poate fi mult, mult mai dureros, decat un pumn. Am vrut sa stiu, sa invat, cum poti influenta, ataca, contrazice, apara, prin cuvinte. Am terminat facultatea de Comunicare si Relatii Publice. Diploma, ma ajuta sa imi mai adun mai multa maculatura acasa. Nu lucrez in domeniu si nici nu imi doresc. Am reusit sa ma adun, sa incept sa scriu si cam atat am asteptat de la facultatea asta. Muncesc intr-o benzinarie; nu vreau sa ies la pensie de aici. Vreau sa gasesc ceva mai bun. Dar, m-am gasit pe mine, prin cuvinte, prin carti si stiu ce vreau sa fiu. Am inceput cu un jurnal, am ajuns la un blog, am ajuns intr-o comunitate de oameni care scriu bine, frumos si adevarat(www.rostiri.ning.com) si muncesc la romanul meu cerebral, de debut. Ma folosesc de invatamintele din facultate si nu de diploma. Cine naiba sa ma angajeze pe mine PR? Pai, daca ma limitam la cursurile lor de PR, nu ieseam nici macar P(Public Relation). M-am adaptat, am studiat doar cele esentiale. Dar diploma aceea nu are valoare, decloc. Aplic de 2 ani la tot felul de job-uri, doar din curiozitate. Nimeni nu ma vrea. Pentru ca diplomele de facultate nu mai valoreaza nimic.
M-am apucat de scris, de muncit, de citit, de cercetat, sunt doar la inceput, iar toti cei din jur, m-au incurajat. Experienta mea conteaza. Pe rostiri, nu puteam merge pe nimic, pe o diploma de facultate. Trebuia sa arat ca stiu macar sa gandesc. Am demonstrat-o cu ceva practic, cu acest blog si nu cu diploma mea de PR. PR-ul ma va ajuta sa ma promovez eu pe mine si cam atat. Tocmai de aceea, am renunta si la marele master, in PR, la SNSPA, unde eram si eu colega cu doamna Columbeanu. Nu mai vreau o alta diploma. De aici, ma descurc. Multumesc de indemanare, dar nu mai dau 4000 de lei, sa-mi recomande cinva, niste carti, pe care sa le citesc. Ma descurc...Google it!

Asa ca, ar trebui sa va opriti, sa analizati si sa vedeti daca merita sa dati banii pe fereastra, in loc sa cautati acel lucru care vi se potriveste, sa va cautati pe voi inauntrul vostru, sa nu mergeti cu turma. Asta e ceea ce va doriti? Sa fiti ca toti ceilalti?
Nimeni nu angajeaza oameni dupa diplomele adunate! Angajeaza pentru experienta, cunoastere, inteligenta! Iar facultatea nu este aceea sursa! Doar FABRICA DE DIPLOME, PE BANDA RULANTA!

Iar daca faceti facultati ca da bine, de fatada, pai sunteti ipocriti! Si asta e cel mai dureros lucru. Sa cunosti oameni ipocriti!

Spirit de Craciun!

Deja am observat pe alocuri, discret si totusi vizibil, semne prevestitoare. Vine Craciunul! Vin sarbatorile de iarna!
Am vazut deja prin supermarket ghirlande colorate, globulete pictate, Mosi Craciun in diverse ipostaze, oamenii zambind, privindu-le.
Deja ne simtim mult, mult mai bine. Suntem mai calmi, mai blanzi, mai buni, mai intelegatori, ne gandim tot mai mult la familie, la zilele libere, la surprizele pe care le vom face, la cat de mult vom zambi in luna decembrie. Si toate acestea se vor intensifica peste vreo trei saptamani. Chiar si la job vom zambi mai des si din toata inima, chiar si cu cei mai enervanti vom fi mai rabdatori, chiar si acasa vom face curat si mancare, cu drag.
Si atunci, ma intreb, de ce tocmai acum si numai acum putem sa facem asta? De ce numai acum ne gandim la spiritualitate, la lucrurile cu adevarat esentiale, care ne fac cei mai fericiti? De ce numai acum ne gandim sa-i avem pe cei dragi alaturi si sa zambim impreuna, sa ne facem timp pentru noi, familie, lucruri dragi noua?
Acesta e spirirul Craciunului!
Acest fapt ar trebui sa fie spiritul vietii noastre de zi cu zi!
Si doar asa vom zambi cu sufletul, cu inima si vom putea striga tare: sunt fericit!



, ,

Introducere....in ceea ce nu stiu inca cum se numeste

"Am obosit atat de timpuriu. Am obosit de tot si nu stiu daca mai pot sa ma indrept spre ceva, orice, oricand, oricum. Am ajuns acolo unde nu vroiam sa ajung: sa nu ma mai cunosc, sa nu ma mai recunosc. Cine sunt? Ce vreau? Unde vreau sa fiu?
Stiu doar cine am fost si ce vroiam sa fiu? .....Copil ca toti ceilalti, credeam...stiam ca vreau sa fiu independenta, pentru ca suna bine; ca vreau sa stau intr-un oras mare, aglomerat, cu fuste colorate, tramvaie pictate, zgomot si praf...stiam ca vreau sa fiu femeia moderna, cariera, casa, job, la asta se rezuma fericirea, sau nu?

Nu aveam mai mult de treisprezece ani, cand inevitabilul s-a produs. Cand fara sa vreau mi s-a spus ca ceea ce cred eu ca inseamna familie, defapt, nu exista si nu va mai exista. Era o zi de toamna, inceput de toamna, cu frunze maronii pe jos, cu soare care nu mai incalzeste fizic, ci poate doar in suflet, o zi obisnuita de vineri. Ma indreptam de la scoala, pe acelasi trotuar sfaramat, prafuit si plin de hartii si ambalaje aruncate anapoda pe jos, cu aceeasi doi colegi care ma insoteau spre casa. La jumatatea drumului ne desparteam de Irina, care locuia chiar in primul bloc de la principala. O fata bruneta, cu un par des si drept, inalta si subtirica, cu o simplitatea fizica, care dadea inspre ceva divin. Era frumoasa si de parca nu era de ajuns era cea mai buna din toata scoala, la toate. Si nu se straduia, toata cuvintele ii veneau de la sine. Nu era serbare, festivitatea, fara ca Irina sa nu ne citeasca o scurta poveste, scrisa de ea. Cuvintele ei, asezate perfect intr-o ordine bine stiuta, te induceau intr-o stare de melancolie si fara sa vrei sau sa iti dai seama te introduceau in lumea ei de basm. Pe noi, ne rascolea si uneori ne facea invidiosi pe darul ei. Pe parinti in schimb ii naucea. Aveau asadar motive sa ne aminteasca mereu, atunci cand greseam , cand nu eram "cuminti", ce fata desteapta e Irina, cat munceste Irina si ca noi toti ar trebui sa fim ca ea. Dar nimeni nu intelege ca ea era naturala, nu se straduia, totul venea de la sine.
La inca vreo doua sune de metri, il paraseam eu pe Cristi. Si blocul meu era tot la principala, un bloc gri, prafuit, cu patru etaje. De acolo, el mai avea de mers inca vreo doi kilometri pana acasa. El locuia intr-o zona unde blocurile se terminau, siruri intregi de casa incepeau sa se astearna, de la principala si pana in zona periferica a orasului. Cristi era un baiat inalt, blond, pasionat de baschet si avioane. Imi povestea minute intregi despre cate avioane a construit si cate altele urmeaza sa le cumpere, de modelele noi aparute si imbunatatirile aduse, dar in zadar. Nu impartaseam aceeasi pasiune cu el si nici macar nu intelegeam cuvintele pe care le folosea atunci cand imi descria vreun avion. Puteam doar sa purtam un dialog atunci cand vorbeam de sport, colegii sau sfarsitul de saptamana ce venea.
-Daca maine e cald, ne vedem in parc la un baschet?
-Nu cred, eu azi plec in Bai. Acolo locuiau bunicii mei, din partea mamei. Obisnuiam sa-mi petrec fiecare sfarsit de saptamana la ei, de cand eram mica si pana acum. Acolo aveam toti prietenii, acolo imi petreceam fiecare vacanta, iar acasa, in afara de cativa colegi de clasa nu mai cunosteam pe nimeni.
-O sa-l sun pe Mihai atunci, sa vedem poate vine el cu baietii sa jucam.
-Incearca! Hai ca urc, mi-e foame si intr-o ora trebuie sa vin la autobus. Distractie frumoasa!
-Merci! Ne vedem luni.
-Apropo, nu ma astepta luni ca vin din Bai direct. Ne vedem la scoala.
-Bine. Sa te distrezi si tu.
Obisnuiam sa vin direct din Bai lunea dimineata, avand autobus direct pana in fata scolii.
Am urcat grabita scarile pana la etajul unu, am incercat sa intru pe usa, uitand ca ea de obicei e inchisa cu cheia. Obicei prost de-al mamei. Am batut de trei ori, rar si despicat sa stie ca sunt eu. Era semnul nostru, pe care doar o matusa, tata, bunica si doua vecine il mai stiau. La acest semnal stiam ca e cineva din familie si nu mai pierdeam timpul cu uitatul pe vizor. De aceasta data, a trebuit sa mai bat o data. Si nu auzeam nici un semn ca cineva s-ar gandi sa vina sa-mi deschida si mie usa. Mi-am luat ghiozdanul din spate ca sa pot sa-mi deschid buzunrul cel mic, sa-mi scot cheile. Atunci am auzit usa de la baie si pasi venind spre usa. Au auzit si sunetul cheilor, luate depe masa si mai apoi sunetul lor in broasca de la usa.
-Ce a durat atata? eram deja, cumva, nervoasa. Ai plans? Nu am primit nici un raspuns. Acest lucru era clar ca ceva nu e de bine.
-Ce s-a intamplat? De ce esti acuma iarasi suparata? Hei, vorbesti?
Nimic. S-a asezat pe scaunul de la geam, scaun pe care il impartea doar ea si Tony, cainele nostru. Unul privea pe geam afara, la copii care se joaca si latra, cealalata isi petrecea mai in ultima vreme timpul acolo uitandu-se in gol, fumand tigara dupa tigara, de parca acolo, afara, in curtea blocului era ceva mirific de privit. In afara de cinci garaje, patru masini si un container nu era nimic de privit. Nici macar o floare, nici macar un vecin care sa se plimbe. Praf, gri, ciment si copii galagiosi.
-Imi spui si mie ce sa intamplat? E ceva in Bai? Tata e bine? Incepeam sa fac inventarul familiei, sa vad daca toti sunt bine. Aveam si inca pastrez o paranoia cand vine vorba de familia mea.
-Vrei sa mananci? intr-un tarziu si-a deschis gura, dar nu sufletul.
-Imi era. Acuma mi-a trecut. Ce ai? Mi-am facut inventarul meu: note proaste nu am luat, nu am batut pe nimeni, nu am raspuns urat la scoala, curat am in camera, si toate astea nu au sens, pentru ca daca una din astea lipseau, ma trezeam cu o gramada de vorbe grele si nu cu lacrimile mamei. Daca pana acuma eram sigura ca a plans, acuma sunt convinsa ca inca plange, vazandu-i lacrimile pe obraji, curgand fara ragaz.

.......................................................................

Tarziu in noapte...

Cu siguranta ti s-a intamplat si tie, macar o data in viata. Daca nu inca, se va petrece candva, undeva si poate nu iti vei da seama. Nu mai stiu cum e cel mai bine ca unele lucruri sa se petreaca: fara sa iti dai catusi de putin seama sau sa le traiesti din plin si sa traiesti si urmarile.
Au fost vorbe, fapte si sentimente pe care le-am trait candva, fara sa imi dau seama cat de mult ma pot afecta azi. Ca defapt, tot ceea ce azi sunt eu, sunt defapt o proiectie a trecutului meu. Nu a fost un fapt, fie el cat de mic, care sa nu isi puna amprenta asupra mea, azi. Pe unele incerc sa le descopar, pe altele le stiu prea bine si in lumina slaba a trecutului le descifrez si incerc de dragul prezentului si a viitorului sa le ambalez frumos si sa le vand. Dar, cui sa le vand? Mie??? E ca si cum mi-as vinde mie minciuni. Cum pot sa spun ca un fapt care ma durut enorm, o rana deschisa, plina de puroi, este invisibila pentru mine?? Si atunci ce sa fac? Cui sa le vand? Cui sa le dau macar de gratis?
Tot ceea ce mi s-a intamplat mie, s-a petrecut cu un scop si pentru un scop. Dar, care este scopul? Eu stiu ca nu tot ceea ce fac este corect, bun, moral, semnificativ, dar le fac pentru ca unele lucruri din trecut ma determina sa le fac. Eu sunt constienta de acest lucru. Altii poate nu. Si poate fac ceea ce fac, tot asa pentru ca unele lucruri din trecut ii determina, dar nu realizeaza acest fapt. Cine este mai fericit? Eu sau ei? Eu sunt mandra.Dar nu neaparat fericita. Si nefericita in total. Sunt fericita de ceea ce am, dar nu de ceea ce imi doresc. Ma las inconjurata in fiecare zi de fel de fel de vorbe, imagini, sunete sau oameni. Si nu am nevoie de ei sau de ele.
Am senzatia ca as face fata unui oras mare, aglomerat si necunoscut, dar fara sa vreau nu stiu daca asta imi doresc. As face fata unui job stresant, plin de sarcini, dar din nou nu stiu daca asta ma face fericita si daca asta e defapt ceea ce imi lipseste.
Imi dau seama ca ceea ce imi lipseste este timpul. Sa am timp frumos, o zi cu soare, undeva la munte, cu o carte in poala, la umbra unui copac, cu cei dragi si putini mie, cu un pix si o foaie in mana. De o seara tarzie, langa teracota, inca semineu nu am, ascultand lemnele cum trosnesc, simtind pe obraz caldura de la teracota, privind pe geam fulgii de zapada cum se astern pe pamantul rece, sa ascult o muzica faina si sa scriu prostii. Si atunci, incep sa ma gandesc....abia astept sa treaca astea doua zile, sa vina sfarsitul de saptamana, sa merg la munte, sa stau in liniste. Deci, chiar eu vreau sa treaca timpul mai repede, si tot eu vreau sa am mai mult timp. Ma minunez cat de repede trece o zi, doua, trei sau chiar o luna si un an.
Dar, nu eu vreau ca timpul sa treaca. Si acum eu vreau ca timpul sa stea.

Eu vreau ca timpul sa treaca atunci cand sunt la servici, cand sunt intr-o companie neplacuta, cand stau si ascult prostii, cand asist la scene de ipocrizie, cand fac ceea ce nu imi place, dar trebuie sa fac. Inca trebuie sa fac.
Eu vreau sa stea timpul atunci cand sunt acasa cu cei dragi, cand ma joc cu iubitul meu de boxer, Abbyta si astept pe viitoarea boxerita in familie, cand vad un film bun si beau un vin alb, demi-dulce si mananc un chips, cand rad, cand scriu, cand ascult muzica, cand fac tot ceea ce iubesc sa fac si trebuie sa fac pentru ca imi place ceea ce fac.


Putem face in viata doar ceea ce ne place? Numai ceea ce ne place?

INCOTRO.....

Incotro ne indreptam....

E frustrant, din ce in ce mai frustrant. Sensul existentei noastre si modul in care ne facem viata mai grea.

"Sa inveti bine, sa fii cuminte, sa-ti asculti parintii, sa nu ma faci de rusine" asta e cheia succesului in viata, atunci cand esti mic.

"Sa te implici, sa fii responsabil, sa fii acolo unde trebuie, sa ai experienta" asta e cheia succesului cand esti mare.

Atunci cand eram pitici la mama acasa, toti ne intrebau :
-"Ce vrei sa te faci atunci cand vei fi mare?"
-"Eu vreau sa ma fac doctor, sa salvez vieti, sa ajut oamenii bolnavi si batrani."
-"Eu vreau sa ma fac politist, sa ocrotesc oamenii de raufacatori."
-"Eu vreau sa ma fac cantareata, sa alin suferinta celor din jur cu vocea mea si cu muzica mea."

Ei bine, toti am visat. Nu stiu altii, dar eu da. Cand aveam 16 sau 17 ani, rupeam pamantul sub picioare, lumea era a mea...stiam clar ca voi face o facultate, de invatat oricum am invatat, voi face un master, voi termina, voi intra intr-o companie internationala, condusa de un mare manager, voi avea masina, laptop si telefon de firma, imi voi permite o viata decenta, un film, o carte, o vacanta afara din tara...

Dar azi, am terminat facultatile, masterele, in cel mai rau caz nu lucram, deloc, sau daca lucram, asta nu in domeniul nostru, deci ce am invatat teoretic in 2 ani se va duce, nu avem nici salarul mult visat, nici masina, si cu chiu cu vai ne permitem o mini-vacanta...poate in tara..

Faptul ca sunt privata de toate astea, ca lucrez acolo unde nu vreau si nu-mi place...imi lasa timp sa ma gandesc la toate astea. Dupa o noapte de servici, la 5 dimineata cand nu e nimeni pe drum si eu imi beau cafeluta care ma ajuta sa mai rezist pana la 8, le pun cap la cap, aceleasi lucruri zi de zi.

Sunt trista, imi dau seama cat de nasoala e viata si cum noi ne-o facem nasoala. M-am luat dupa turma....termin liceu
ma inscriu la faculta...
caut un job de faculta sa am un ban in plus...
termin faculta....
caut un job mai bun...
nu gasesc....
nu am casa la care am visat...masina pe care o vreau...nu am telefonul pe care il vreau si acele cizme din vitrina...

DAR AM NEVOIE DE ELE? Pai am, ca asta imi doresc aparent..
Defapt, citind un articol despre fericire, am descoperit ca primul pas spre fericire e : " sa te accepti pe tine". Cine sunt eu?

Sunt o fata puternica, desteapta, independenta, care are o familie frumoasa si un sot devreme acasa, un catel frumos care ma face sa zambesc de cel putin 10 ori pe zi, in curs de descoperire personala. Sunt puternica si curajoasa si voi reusi ceea ce mi-am propus."

Nu am nevoie de o companie internationala, am nevoie sa fac ceea ce ma caracterizeaza, sa fac ceea ce iubesc si ceea ce-mi place.

Nu am nevoie de o casa cu 3 etaje, am nevoie de un minim de confort, un locusor al noastru, unde sa ne iubim...

Nu am nevoie de extra vacanta, am nevoie de un week-end la munte, cu prietenii dragi, unde sa ma relaxez, sa beau un vin bun si sa ascult o muzica faina..

Nu am nevoie de aprecieri din partea cunoscutilor, sunt cine sunt si ma iubesc. Nu sunt un nimeni..Am un sot care ma iubeste, am o mama care traieste prin si pentru mine, am prieteni aproape mereu...iar daca ei sunt multumiti, iar daca eu sunt fericita...nimic nu mai conteaza...

Faptul ca nu am ceea ce am crezut ca vreau sa am, m-a facut sa descopar ca am ceea ce am nevoie, ca sunt cine am vrut eu sa fiu defapt atunci cand eram pici, ca iubesc viata cu toate experientele ei fantastice si trairile ei emotionale.


ZAMBESTE! LA TOTI NE ESTE GREU......dar nu la fel!

Fenomenul Twilight.............

Nu pot incepe decat intr-un anumit mod.....

Cu siguranta, aproape fiecare dintre noi, cei care ne ducem existenta cotidiana de zi cu zi in fata computer-ului, prin librarii sau cinematografe, la taclale cu prietenele, in parc la o plimbare sau chiar la scoala sau servici, am auzit de prea maritul si mult milostivul si binefacatorul TWILIGHT....adica Robert Pattinson, Kristen Stewart si Taylor Lautner.

Extaz, fanatism curat, mister, iritare, drama sau comedie? Cu siguranta, fiecare dintre aceste cuvinte reprezinta un mod de a caracteriza acest fenomen. Cand s-a petrecut fenomenul? Cand a luat nastere? Pai, cu precadere, la noi cel putin in 2008 sau mai bine spus in 2009. Anul 2010 a reprezentat punctul culminant al fenomenului, a atins cotele impresionante, a tampit tot adolescentul. In viitor, dupa cum se vor lungi treburile, va deveni plictiseala, deoarece, deja se lucreaza la al cincelea volum, din perspectiva vampirului umanizat pana la absurd, si adolescentii vor deveni peste trei ani mai maturi si nu vor mai fi pasionati de acest mister, love story, dragoste imposibila si totusi reala.


Dar, fie... Unde vreau eu sa ajung? Printre comentarii, atunci cand vrei sa citesti despre film, sunt o gramada de indivizi, care il critica in mod acerb, il flenduresc(filmul), apoi iau si cartea la rasfoit si spovedit. Dar, ce pacat...sarmana autoare si-a trimis in ultimii cinci ani sotul si copii la restaurant sa manance pentru ca ea sa poata sa scrie, sa astepte sa o prinda inspiratia....si totusi mai bine doarme...pentru ca povestea si ideea carti i-a venit in somn.....

Un vis frumos care i-a adus 120 de milioane de exemplare in lume, 40 doar in America...adica un amarat de euro pentru fiecare carte si ea ar avea un cont de...milioane de euro...Ei bine, lucrurile stau mai bine in realitate...


EU DE CE NU VISEZ ASA FRUMOAS?????????????????????????

Mi-am vazut colega de facultate prea stresata ca doar in 7 luni o sa apara Saga Moon. M-am hotarat sa vizionez si eu filmul care creeaza atata panica, revolta si isterie. Pentru prima data cand l-am vazut...a fost supeerrr....Dar avea ceva in esenta, cu care eu parca am luat contact candva....M-am tot gandit si razgandit vreo 2 sau 3 zile...si am mai vizionat filmul inca o data...si tot nu intelegeam ce este acolo....ce creeaza aceea stare de deja-vu...desi cam totul este imposibil....
Am lasat-o balta, preocupata de altele.....


Cine bate dupa cateva luni la usile cinematografelor? SAGA MOON!!!!

Pentru ca sunt precauta,si vroiam sa verific daca chiar nu am luat-o razna de tot, mi-am luat sotiorul de brat, ne-am facut rezervari la the big movie, ne-am luat pop corn si vizionare placuta va dorim.

Incepe filmul......se termina filmul!

NIMIC!!!!!...........Frustrare!!!!!!!..............WTF????????????

Ceva e acolo si iar ma apuca toti nervii....Incep sa discut cu domnul Kerekes si el, foarte direct de felul lui, prea putin metaforic...imi zice....

"E OK filmul, daca aveam 16 ani eram clar fan si eu."


BOOMMMMM!!!!!!!!!!!!

Asta era frate!! Frustrarea mea a disparut. Era chiar culmea....Un roman se vinde in 120 de mil de exemplare, se ecranizeaza pana in prezent 3 dintre carti, se lucreaza la a cincea parte a cartii, frenezia e mare.....si multi il critica........

Dar, frenezia, tremurul nebun si irascibil are un public tinta> ADOLESCENTII!!!
e NORMAL, ACUM TOTUL PARE LOGIC!
Deja-vu nu era...nu era complet un deja-vu....era doar aceea poveste de dragoste petrecuta in anii de liceu, acel vis conform caruia totul este perfect, va fi perfect. Era acel coleg, frumosul caruia ii lipsea calul alb, care iti lua ochii, cu care te visai de brat la bal, burlacul.......

Am terminat azi cartile, toate aparute.

PENTRU DOAMNA SCRIITOARE> Toate sincerele mele merite. 1. Descriere frumoasa, ecranizare mai putin frumoasa! 2. Pentru ca a determinat milioane de adolescenti sa citeasca si altceva decat avatar-ul colegilor si al prietenilor de pe mess. 3. Pentru ca viseaza atat de frumos, din toate punctele de vedere, si este capabila sa-si transpuna atat de bine visele pe o foaie de hartie...pardon, numai eu mai scriu asa....pe monitorul laptop-ului ei.

Pentru adolescenti> Nu ne cereeti sa va intelegem in totalitate, am uitat de unde am plecat:)) Dar ne bucuram ca cititi, si macar ati evoluat.....noi eram fani 3 SUD EST, ANDRE, 5IVE, si altii....senior Paolo...Razboinicul....

Si fetelor....Pattinson e chiar urat in realitate...Sorry.....