"Am obosit atat de timpuriu. Am obosit de tot si nu stiu daca mai pot sa ma indrept spre ceva, orice, oricand, oricum. Am ajuns acolo unde nu vroiam sa ajung: sa nu ma mai cunosc, sa nu ma mai recunosc. Cine sunt? Ce vreau? Unde vreau sa fiu?
Stiu doar cine am fost si ce vroiam sa fiu? .....Copil ca toti ceilalti, credeam...stiam ca vreau sa fiu independenta, pentru ca suna bine; ca vreau sa stau intr-un oras mare, aglomerat, cu fuste colorate, tramvaie pictate, zgomot si praf...stiam ca vreau sa fiu femeia moderna, cariera, casa, job, la asta se rezuma fericirea, sau nu?
Nu aveam mai mult de treisprezece ani, cand inevitabilul s-a produs. Cand fara sa vreau mi s-a spus ca ceea ce cred eu ca inseamna familie, defapt, nu exista si nu va mai exista. Era o zi de toamna, inceput de toamna, cu frunze maronii pe jos, cu soare care nu mai incalzeste fizic, ci poate doar in suflet, o zi obisnuita de vineri. Ma indreptam de la scoala, pe acelasi trotuar sfaramat, prafuit si plin de hartii si ambalaje aruncate anapoda pe jos, cu aceeasi doi colegi care ma insoteau spre casa. La jumatatea drumului ne desparteam de Irina, care locuia chiar in primul bloc de la principala. O fata bruneta, cu un par des si drept, inalta si subtirica, cu o simplitatea fizica, care dadea inspre ceva divin. Era frumoasa si de parca nu era de ajuns era cea mai buna din toata scoala, la toate. Si nu se straduia, toata cuvintele ii veneau de la sine. Nu era serbare, festivitatea, fara ca Irina sa nu ne citeasca o scurta poveste, scrisa de ea. Cuvintele ei, asezate perfect intr-o ordine bine stiuta, te induceau intr-o stare de melancolie si fara sa vrei sau sa iti dai seama te introduceau in lumea ei de basm. Pe noi, ne rascolea si uneori ne facea invidiosi pe darul ei. Pe parinti in schimb ii naucea. Aveau asadar motive sa ne aminteasca mereu, atunci cand greseam , cand nu eram "cuminti", ce fata desteapta e Irina, cat munceste Irina si ca noi toti ar trebui sa fim ca ea. Dar nimeni nu intelege ca ea era naturala, nu se straduia, totul venea de la sine.
La inca vreo doua sune de metri, il paraseam eu pe Cristi. Si blocul meu era tot la principala, un bloc gri, prafuit, cu patru etaje. De acolo, el mai avea de mers inca vreo doi kilometri pana acasa. El locuia intr-o zona unde blocurile se terminau, siruri intregi de casa incepeau sa se astearna, de la principala si pana in zona periferica a orasului. Cristi era un baiat inalt, blond, pasionat de baschet si avioane. Imi povestea minute intregi despre cate avioane a construit si cate altele urmeaza sa le cumpere, de modelele noi aparute si imbunatatirile aduse, dar in zadar. Nu impartaseam aceeasi pasiune cu el si nici macar nu intelegeam cuvintele pe care le folosea atunci cand imi descria vreun avion. Puteam doar sa purtam un dialog atunci cand vorbeam de sport, colegii sau sfarsitul de saptamana ce venea.
-Daca maine e cald, ne vedem in parc la un baschet?
-Nu cred, eu azi plec in Bai. Acolo locuiau bunicii mei, din partea mamei. Obisnuiam sa-mi petrec fiecare sfarsit de saptamana la ei, de cand eram mica si pana acum. Acolo aveam toti prietenii, acolo imi petreceam fiecare vacanta, iar acasa, in afara de cativa colegi de clasa nu mai cunosteam pe nimeni.
-O sa-l sun pe Mihai atunci, sa vedem poate vine el cu baietii sa jucam.
-Incearca! Hai ca urc, mi-e foame si intr-o ora trebuie sa vin la autobus. Distractie frumoasa!
-Merci! Ne vedem luni.
-Apropo, nu ma astepta luni ca vin din Bai direct. Ne vedem la scoala.
-Bine. Sa te distrezi si tu.
Obisnuiam sa vin direct din Bai lunea dimineata, avand autobus direct pana in fata scolii.
Am urcat grabita scarile pana la etajul unu, am incercat sa intru pe usa, uitand ca ea de obicei e inchisa cu cheia. Obicei prost de-al mamei. Am batut de trei ori, rar si despicat sa stie ca sunt eu. Era semnul nostru, pe care doar o matusa, tata, bunica si doua vecine il mai stiau. La acest semnal stiam ca e cineva din familie si nu mai pierdeam timpul cu uitatul pe vizor. De aceasta data, a trebuit sa mai bat o data. Si nu auzeam nici un semn ca cineva s-ar gandi sa vina sa-mi deschida si mie usa. Mi-am luat ghiozdanul din spate ca sa pot sa-mi deschid buzunrul cel mic, sa-mi scot cheile. Atunci am auzit usa de la baie si pasi venind spre usa. Au auzit si sunetul cheilor, luate depe masa si mai apoi sunetul lor in broasca de la usa.
-Ce a durat atata? eram deja, cumva, nervoasa. Ai plans? Nu am primit nici un raspuns. Acest lucru era clar ca ceva nu e de bine.
-Ce s-a intamplat? De ce esti acuma iarasi suparata? Hei, vorbesti?
Nimic. S-a asezat pe scaunul de la geam, scaun pe care il impartea doar ea si Tony, cainele nostru. Unul privea pe geam afara, la copii care se joaca si latra, cealalata isi petrecea mai in ultima vreme timpul acolo uitandu-se in gol, fumand tigara dupa tigara, de parca acolo, afara, in curtea blocului era ceva mirific de privit. In afara de cinci garaje, patru masini si un container nu era nimic de privit. Nici macar o floare, nici macar un vecin care sa se plimbe. Praf, gri, ciment si copii galagiosi.
-Imi spui si mie ce sa intamplat? E ceva in Bai? Tata e bine? Incepeam sa fac inventarul familiei, sa vad daca toti sunt bine. Aveam si inca pastrez o paranoia cand vine vorba de familia mea.
-Vrei sa mananci? intr-un tarziu si-a deschis gura, dar nu sufletul.
-Imi era. Acuma mi-a trecut. Ce ai? Mi-am facut inventarul meu: note proaste nu am luat, nu am batut pe nimeni, nu am raspuns urat la scoala, curat am in camera, si toate astea nu au sens, pentru ca daca una din astea lipseau, ma trezeam cu o gramada de vorbe grele si nu cu lacrimile mamei. Daca pana acuma eram sigura ca a plans, acuma sunt convinsa ca inca plange, vazandu-i lacrimile pe obraji, curgand fara ragaz.
.......................................................................
