Multumesc mie si multumesc voua...

Au trecut aproape doi ani de cand am inceput sa scriu si sa postez aici.
Nu am avut o premisa de la care am plecat. Probabil doar dorinta de a ma alina sufleteste.

Nu pot spune dupa doi ani daca am reusit.
Revizuind, pot spune ca ma bucur ca am inceput sa scriu pe blog. Inca scriu si pe foaie. Si imi face bine.

Nu cred ca m-a interesat vreodata numarul cititorilor si nu am vrut sa sochez vreodata sau sa atrag cititori. Am dorit sa pun pe foaie cuvinte, sa asez litere, sa exprin ganduri si trairi. Am dorit sa cred ca nu sufar de nebunie, ci ma bucur de ea in fiecare zi.

Am observat de asemenea, ca am alaturi oameni, cititori, prieteni si ma bucur ca se regasesc in cuvintele mele asternute. Am observat de asemenea, ca am si cititori care nu sunt de acord cu mine.
Acestia din urma, nu au inteles ca eu nu scriu pentru ei, eu scriu pentru mine.

Voi proceda la fel. Voi scrie etern despre ipocrizie, falsitate, sufletul pierdut, trairi si experiente personale. Voi scrie pentru mine si voi publica pentru ca am libertatea de a o face. Critica e constructiva, se spune. Ei bine, nu am trait dupa stereotipii si cliesee si nu o voi face nici de azi inainte.

Asa ca, putem da bataie in continuare la ganduri libere.

Va multumesc voua si imi multumesc mie pentru ceea ce sunt.

Toate cele bune!

Unde e adevarul?

Revizuind in trecut, am descoperit ca azi rad mai mult fata de anul trecut, pe vremea asta.
Ar trebui sa ma bucure acest lucru?

Anul trecut locuiam intr-un oras mic, prafuit, fara fuste colorate, unde totul era gri.
Azi am incercat orasul mai mare, colorat, agitat.
Si rad.

Am incercat anul acesta o parte din lucrurile pe care imi ziceam ca nu vreau sa le fac.
Si rad.

Dar oare, razand, ma pierd pe mine?
Nu sunt sado-maso, doar ca stiu un lucru. Nu pot sa dau din sufletul meu hartiei, doar atunci cand nu rad.
Iar eu acuma, rad.

Razand, ma simt uman. Dar simt ca ma pierd in multitudinea de culori. Si mie frica sa nu ma pierd, sa nu ma regasesc la anul printre ceea ce detestam eu.

Dar stiu ca nu va fi asa. Ascultand vuietul vantului, clinchetul clopoteilor, versurile placute mie, ma plimb din nou pe strazile luminate artificial si nu am nevoie de companie, iar in timpul putin pe care il mai am cu mine, ma regasesc mereu.

Grijile celor din jur pentru mine sunt mai putine sau cel putin asta simt eu.
Si ma consolez, ca merit sa zambesc in fiecare zi, pentru ca am invins.
In fiecare zi, revizuiesc, incerc sa ma testez, si nu ma mai simt afectata.
Iar acum, rad.

Poate e doar o masca?
Unde e adevarul?

Intrebarile vor ramane, pentru ca suntem tot singuri, chiar daca in jurul nostru e zumzet.