Oameni maturi cu suflete de copii...

Lumea e prea mare, viata e prea complicata iar noi, uneori prea simpli, in gandire.

Traim fiecare zi ca si cum am avea tot viitorul inainte. Optimism? Nu prea cred. Avem cazuri multiple, in care am vazut cum intr-o fractiune de secunda tot ceea ce am cladit se poate ruina. Cum viata stabila, exacta, planurile, toate s-au dus si cu ele si viitorul nostru se schimba. Suntem prinsi ca intr-o menghina cu "treburi" cotidiene, din care ne traim existenta, pe care credem ca le meritam si pentru care am muncit. Dar, exista aceea cotitura, cu care dam toti fata, la un moment dat. Atunci, totul pare in zadar, inutil si avem senzatia ca nu ne mai cunoastem, ca traim printre straini, ca facem ceea ce nu ne place, ca fiecare zi e la fel, ca timpul se scurge foarte repede si nu mai avem timp de noi si lucrurile dragi.

Cred ca, defapt, atunci realizam ca suntem oameni maturi, cu responsabilitati, atributii si functii. Ne este dor inexplicabil de zilele de la mama de acasa, de bancile liceului, de serile din parc, de noptile din pub, de movie nights, de painea cu margarina din facultate, de cearta cu colegul de banca, de ascultatul la romana si multe, dar multe altele.
Sa ne intoarcem nu e cale. Sa devenim ce am fost nu se poate, pentru ca am deveni nebuni, iresponsabili, visatari, filosofi, outsider-i.
Dar oare cate vieti avem?
Cel putin una, asta pe care o traim, restul vom vedea. Si atunci nu merita sa uitam cateodata ca suntem oameni mariiii??? Sa dam cravata la o parte, sa dam muzica la maxim, sa dam din cap ca nebunii, sa facem glume deocheate colegilor, sa fugim pana la mama acasa, sa ne luam cortul in spinare si sa plecam in munti, fara destinatie, sa pierdem o noapte cu seriale si sa lasam vasele in ghiuveta, sa nu-l transformam si pe copilul nostru in omul cu masca, care sa creada in valoarea scolii, exercitiilor suplimentare la matematica, ca doar asa va ajunge cineva. CINE???
Un nefericit prins in capcana cliseelor, turmelor? Unde este creativitatea din noi, unde este spiritul de libertate din noi, pe care pretindem ca il avem la maxim? Au murit odata cu copilul din noi.
Chiar meriti sa duci o viata liniara?
Te nasti, ai 7 ani de acasa, inveti bine, esti cuminte, faci exercitii suplimentare la mate, la 9 esti in casa, ai iubit doar dupa 18 ani, mergi la faculta, inveti sa devii cineva, te casatoresti, itt iei un job cu norma intreaga, muncesti din greu, odata pe an iti iei concediu, faci copii, ii inveti sa fie cuminti, sa nu injure, sa nu se bata, sa invete ca doar asa ajunge cineva, il indemni ca sportul si arta sunt moarte si nu se castiga din asta, ai grija ca sa manance bio pentru ca dupa 18 ani sa manance fast-food si sa se imprieteneasca cu etnobotanicele, ca e prea frustrat ca ai lui nu-l inteleg, ca sunt batrani si expirati, ca mama si tata au uitat cum e sa fii copil, au uitat ce vise aveau si ei si cat de puternici si mari se credeau, au uitat de prima dragoste si de dragote in general, au devenit oameni mari si seriosi, cu experienta.
Asta vrei sa ajungi? Asa vrei sa te priveasca copilul tau? Si asa vrei sa te priveasca sotul, colegii, parintii, prietenii si asa vrei tu sa fii, defapt?