Inevitabil, in pragul sarbatorilor, devenim melancolici, plini de sentimente marete, de resentimente. La fel, se petrece si in prag de Anul Nou.
Desi, probabil a fost un an bun, in ulimul moment, in ultima zi din an, il consideram un an ”prost”, in care nu am dus la bun sfarsit tot ceea ce ne-am propus, nu am avut tot ceea ce am vrut si lista se continua, cu mofturi. De regula, consumatorismul, ipocrizie, setea de mai mult, ne determina sa degustam partea goala a paharului.
Zile la rand, din iunie incoace, nu ma mai satur sa adulmec orasul. Din geamul celor doua autobuze, cu care tranversez tot orasul, vad fuste colorate, tramvaie pictate, furnici cu chip de om ce alearga de colo colo, cladiri inalte si vechi. Vad turla catedralei si porumbei ciugulind de pe jos cateva firimituri aruncate de o doamna grizonata, trecuta de 60 de ani, care zambeste hranind aceste vietati.
Simt miros de asfalt, miros de ambreaj, vad chipuri zambind si altele oftand. Vad lumini la tot pasul si orasul e gatit de sarbatoare.
Ma dau jos cu o statie inainte de destinatie, ca sa parcurg orasul si pe jos. Semafoare, tocuri, claxoane...Doamne, daca mi-ai fi zis ca o sa le iubesc, nu as fi crezut.
Asadar, cea mai inteleapta decizie pe anul trecut, a fost reintoarcerea la viata, reintoarcerea in Cluj. Am simtit ca orasul m-a asteptat. Am simtit ca asfaltul a asteptat ca eu sa imi asez din nou ghetele pe el si sa il strabat. Am simtit ca luminitele s-au aprins sa imi calauzeasca mie calea si drumul spre nicaieri. Gogosariile si patiseriile isi deschid usile si isi imprastie mireasma peste oras, chemandu-ma.
Am revenit la viata, am revenit aici unde imi este locul. Vorbesc in mintea mea cu orasul si ii multumesc ca m-a primit inapoi, chiar daca eu i-am intors spatele candva si am dat vina pe el.
I-am promit ca anul acesta o sa-l cutreier de la catedrala la parc, de la opera la teatru, de la librarii la Mall, de la centrul vechi la Faget, de la un capat la altul. Vreau sa ne cunoastem mai bine, ca sa ne vorbim in taina, oriunde si oricand.
Vreau ca anul acesta, odata cu mutarea pe noul domeniu, sa pot sa scriu aceste experiente noi si sa le impartasesc cu voi. Si vreau ca pe cele vechi, din trecut, sa le transform in poveste. Etapa cu etapa, voi publica pe site si trecutul si prezentul si viitorul.
Nu am regrete de la anul trecut. El nu e vinovat pentru ceea ce eu mi-am propus sa fac si tot eu am lasat-o balta.
Nu imi fac nici bilant, nici lista noua.
Vreau sa las viata sa prinda viata. Vreau sa las toate simturile sa se desfete. Lucrurile materiale vin si pleaca, pe cand experientele sunt cele care ma construiesc.
Va doresc ca toate dorintele sa le indepliniti anul acesta. Sa va ridicati in picioare si sa nu uitati, ca totul depinde doar de noi. Doar noi putem sa ”strivim corola de lumini a lumii”!
Într-adevăr, frumuseţea - ca şi urâţenia - nu stau în obiectul privit ci în ochiul care priveşte. Nu există zile rele, a zis Buddha; toate zilele sunt bune, numai că nu observăm noi asta. La fel şi cu locurile: dacă eşti hotărât să te simţi bine, poţi sta în vizuină de vulpe; şi, invers, dacă n-ai dispoziţia de a vedea, rămâi doar un privitor. Luxor, Tokyo, Paris, tot aia.
RăspundețiȘtergereApoi, aş zice că plimbarea, hoinăreala, bântuitul, sunt forme decăzute ale pelerinajului. Poţi fi pelerin în oraşul pe care-l ştii de-o viaţă, dacă păşeşti prin el conştient de obligaţia pe care o ai (pe care o are orice om, la urma urmei): să sfinţeşti locul. Cu prezenţa, cu privirea, atingând un stâlp sau o statuie sau un zid, cu zâmbetul. În felul ăsta plimbarea devine în acelaşi timp un ritual şi o călătorie de regăsire. Nu oraşul, parcul sau grădina le regăseşti, ci armonizarea lor cu imaginile pe care le păstrezi despre ele. Suprapunerea dintre ceea ce vedem atunci când privim afară şi ceea ce ştim atunci când ne luăm timp să privim înăuntru e o formă a perfecţiunii.
Plimbare plăcută, Yohanna.
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergereMultumesc! Am cu siguranta si speranta, mai mult de un an, sa hoinaresc strazile.
RăspundețiȘtergere